Opris Rares
Tendonul lui Achile este cel mai mare tendon din corpul uman, şi face legatura între calcaneu (osul calcaiului) şi muschii gambei (muschiul triceps sural). El permite mişcarea de flexie plantară a piciorului, practic mişcarea de ridicare pe vârfuri. Foarte rezistent, acest tendon poate suporta o încărcătură de până la 400 kilograme. Tendonul achilean, prin rolul său în mişcare, este supus la diverse suprasolicitări şi traumatisme.
Cea mai frecventă leziune este ruptura tendonului, fiind întâlnită mai ales la bărbaţii de vârsta medie şi la persoanele în vârstă. Alta patologie este cea reprezentată de modificarile degenerative, cum ar fi tendinite, tendinoze şi peritendinite De obicei, ruptura tendonului are loc la o distanţă de 2-6 cm de inserţia distală a acestuia pe calcaneu, într-o zonă cu o vascularizaţie deficitară. Microtraumatismele repetate la acest nivel duc la apariţia unei inflamaţii, leziunile apărute neputând fi vindecate din cauza vascularizaţiei deficitare, aşa încât o supraîncarcare mecanică duce la ruptură. Aceasta se produce de obicei în urma unei mişcări de plecare de pe loc, la piciorul de sprijin aflat în dorsiflexie, genunchiul îndoit, în urma mişcării de extensie a genunchiului şi piciorului. Pacientul simte o durere brutală şi se prabuşeşte, absolut incapabil să meargă sau să alerge, nu poate să stea pe vârfurile picioarelor iar deasupra călcâiului se formează o depresiune marcată, însoţită la câteva zile de apariţia unei echimoze (vânatăi) la nivelul tegumentului regiunii posterioare a gambei. Alte cauze care predispun la apariţia rupturii tendonului achilean sunt poliartrita reumatoidă, lupusul eritematos, hiperparatiroidismul, hiperbetalipoproteinemia, insuficienţa renală cronică, infiltraţiile locale cu corticosteroizi, precum şi abuzul de antibiotice din clasa fluoroquinelonelor. Diagnosticul de ruptură a tendonului achilean se pune de către medic prin palparea defectului tendinos, imposibilitatea ridicării pe vârfuri de partea afectată, testul Thompson, etc. La aproximativ o săptămână de la accident, spaţiul rezultat în urma rupturii se umple cu ţesut cicatricial. Dacă este lăsată netratată, ruptura de tendon va duce la o vindecare spontană în care va rezulta un tendon mai lung, cu consecinţe grave asupra mecanicii ulterioare a gleznei, în sensul ca pacientul nu va fi capabil să facă mişcarea de ridicare pe vârfuri, cu repercursiuni în ceea ce priveste mersul, alergatul, urcatul şi coborâtul scărilor. Consultul la medic este obligatoriu, deoarece diagnosticul şi tratamentul vor fi mult întârziate, cu consecinţe negative ulterioare asupra motilităţii active a gleznei. În ceea ce priveşte tratamentul, există două posibilităţi, şi anume tratamentul conservative, respectiv cel chirurgical, ambele presupunând o imobilizare a piciorului în diferite grade de flexie plantară pentru o perioadă de timp. Dacă până nu demult imobilizarea se făcea cu aparate gipsate greoaie, care nu permiteau o igienă corespunzatoare a piciorului, astăzi există orteze speciale care permit mobilizarea precoce a pacientului, un control permanent al evoluţiei procesului de vindecare, cât şi o igienă corespunzatoare a piciorului.
Conduita terapeutică
Aceasta este adaptată fiecărui pacient în parte în funcţie de mai mulţi factori, şi anume timpul scurs de la ruptură, vârstă, sex, activitate sportivă, patologie asociată. În general, este acceptat că în urma tratamentului chirurgical există un risc de reruptură a tendonului mai mic comparativ cu tratamentul conservativ, acesta fiind totuşi grevat de un risc mai mare al complicaţiilor postoperatorii, şi anume infecţie, necroză cutanată, fistulă, etc.
Tratamentul
Este de preferat tratamentul chirurgical în rândul sportivilor, a pacienţilor tineri, activi. Se preferă tratamentul conservativ celui chirurgical în cazul pacienţilor mai puţin activi sau cu alte comorbidităţi. Tratamentul chirurgical poate fi aplicat prin chirurgie deschisă, mai ales în cazul rupturilor vechi sau neglijate când datorită retracţiilor capetelor tendonului şi a aderenţelor alte proceduri nu au şanse de reusită. În cazul rupturilor proaspete, la tineri, şi mai ales la sportivi este de preferat tratamentul chirurgical prin tehnici percutane, minim invazive cu avantaje binecunoscute, pacientul beneficiind de o recuperare rapidă şi mult mai uşoară comparativ cu chirurgia deschisă clasică, deoarece cicatricile postoperatorii vor fi mici, de câţiva milimetri, excentrice faţă de tendon evitându-se formarea cicatricilor aderente între piele, teacă şi tendon.
