Psiholog Fulop Cristina
E important să fim foarte exigenţi cu copiii noştri? E recomandat să cerem acestora rezultate şcolare foarte bune? E constructiv să fim mereu nemultumiţi de performanţele lor şi să le cerem din ce în ce mai mult, arătându-ne permanent nemulţumirea faţă de cum sunt şi de ceea ce fac?
Suntem comparaţi încă de când suntem mici, cu alţi copii şi, din păcate frecvent, tot atunci, auzim „cât de minunat este copilul lui Popescu”, „cât de bine învaţă copilul lui Ionescu” sau „cât de extraordinar se comportă copilul lui Vasilescu”. Bineînţeles că, pentru a desăvârşi povestea, ni se spune în continuare cât de departe suntem noi de aceste „performanţe”. Evoluăm spre adolescenţă şi vârsta adultă, cu aceste idei în minte şi în suflet, „târând” după noi, aprecieri care, pe lângă faptul că sunt încărcate de subiectivism şi de cele mai multe ori, nu sunt reale, reprezintă pentru noi piedici greu de depăşit, adevărate obstacole în drumul nostru de evoluţie personală.
De cele mai multe ori, ca urmare a unor astfel de experienţe derulate în timpul copilăriei şi adolescenţei, ceea ce obţinem la vârsta adultă este o concepţie de sine subdimensionată cu o imagine de sine deformată, cu încredere în sine redusă şi cu zero respect de sine. Ştiu că ceea ce au dorit cei care ne-au educat, părinţi şi dascăli, a fost că, prin comparaţiile făcute, să obţină de la noi, opusul. Adică, au crezut că ne vor stimula şi că ne vor ambiţiona să facem şi mai mult şi să fim şi mai buni, dacă nu chiar cei mai buni, dar din nefericire, efectul este contrar celui scontat. Astfel, deseori în cabinet (atât de des, că este aproape un şablon), adultul din faţa mea, lasă capul în jos şi supărat, spune: „nu am deloc încredere în mine,…., nu-mi place de mine şi nici nu am motive să mă plac”. Ce constat de cele mai multe ori, este că argumentele pe care le prezintă o astfel de persoană, sunt fundamentate în timp, gândite şi regândite, sunt bine fixate şi au valoare de convingeri.
Ce se întâmplă de fapt? Ce a învăţat acest adult, încă de când era mic? Că nu este suficient de bun/frumos/capabil/deştept/descurcăreţ, etc., precum sunt alţii şi, ceea ce face azi arată cam aşa: priveşte în jur şi vede alţi oameni, colegi, prieteni, oameni de pe stradă şi alege de la fiecare câte ceva care îi place, ceva ce apreciază (bineânţeles, filtrând prin propria subiectivitate) şi în final, când „a strâns” destule astfel de „calităţi”, „construieşte” o entitate care nu există, repet, care are doar „părţi frumoase şi bune” şi apoi, se compară pe sine cu această „persoană” ireală, mai exact îşi compară propriile „minusuri” (tot subiectiv evaluate) cu minunata creatură. Ceea ce rezultă este concluzia că EL ESTE complet nevaloros şi incapabil…. Nimic mai fals!
Cum este corect să ne evaluăm, de fapt? Dacă suntem tentaţi să ne comparăm cu ceilalţi, este important să comparăm „mere cu mere şi pere cu pere”. Mai mult decât atât, sunt o sumedenie de trăsături pe care nu le putem cuantifica (cum ar fi empatia, toleranţa, iniţiativa, ş.a.) şi pe care este dificil să le comparăm… şi, oricum, ştim deja că toţi oamenii sunt imperfecţi, deci şi noi suntem.
Cel mai corect faţă de noi, este să ne cunoaştem, cât se poate de obiectiv, să ştim cât mai bine cum suntem, să învăţăm să ne acceptăm cu plusuri şi cu minusuri, să ne străduim să schimbăm acele „lucruri” care ne aduc disconfort sau nemulţumire, care ne fac să fim ineficienţi sau nu ne ajută să ne îndeplinim obiectivele pe care le fixăm şi mai ales să fim permanent conştienţi de faptul că valoarea noastră intrinsecă este complexă şi unică şi în permanentă dezvoltare.
