Copilăria a treia sau vârsta şcolară mică începe de la 6-7 ani şi se termină în jurul vârstei de 10 ani. Aceasta este o perioadă grea atât pentru copil cât şi pentru părinte, deoarece părintele trebuie să-şi îndemne copilul să folosească experienţa acumulată prin intermediul jocului în primii ani de viaţă şi să-i insufle bucuria de a învăţa şi de a cunoaşte lucruri noi.
Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare fizică relativ lentă şi constantă până pe la 9 ani. Membrele cresc în lungime şi îşi dezvoltă musculatura. Treptat, copiii îşi dezvoltă şi muşchii mâinilor (antrenaţi pentru scris), astfel că în jurul vârstei de 8 ani copilul nu mai oboseşte aşa repede când îşi scrie tema. După această perioadă de creştere lentă, în perioada pre-pubertară creşterea copilului este accelerată. Băieţii capătă o forţă musculară mai mare, iar la fete apar primele semne de prepubertate (puf în zonele genitale, sânii încep să se contureze). La unele fete poate apărea menstruaţia, semn că au intrat deja în pubertate. În ultimii ani s-a observat că pubertatea apare mai precoce decât apărea acum câteva decenii.
În ceea ce priveşte dentiţia, copiii încep să piardă dinţii de lapte şi se instalează dantura definitivă până în jurul vârstei de 10 ani, cu excepţia celui de-al treilea molar (“măseaua de minte”).
Printre afecţiunile frecvente ce pot apărea în această perioadă se numără bolile contagioase, infecţii ale aparatului respirator superior, amigdalite, apendicite etc.
Mulţi părinţi se întreabă care este vârsta optimă la care pot trimite copilul la scoală. Copilul este apt de efort intelectual încă de la vârsta de 6 ani, dar dacă nu are trăsăturile necesare (fizice şi psihice), se amâna începerea şcolii cu un an. La şcoală copilul învaţă să scrie şi să citească, să pronunţe corect cuvintele, să-şi exprime sentimentele şi emoţiile cu ajutorul cuvintelor. Vocabularul se îmbogăţeşte pe zi ce trece, copilul învăţând cântece, poezii, ghicitori, jocuri de cuvinte, poveşti. Deoarece cititul e dificil la început, copilul încearcă să se ghideze după sensul cuvintelor citite sau după asemănarea literelor pentru a ghici cuvintele.
Din punct de vedere afectiv, copilul trece printr-o serie de furtuni emoţionale pozitive sau negative, în funcţie de abilitatea părinţilor de a-l pregăti sufleteşte pentru acest eveniment (primul an de şcoală), şi a învăţătorilor, de a-i face ca prin atitudinea lor să iubească sau să urască şcoala. Aproape toţi copii de vârstă şcolară sunt încântaţi de ideea de a merge la şcoală în clasă I, bucurie pe care o mare parte dintre ei o pierd până la sfârşitul anului şcolar. Mai mult, la o mică parte, acest eveniment se transformă în coşmar, care-i aduce în cabinetele specialiştilor. Se pare că adulţii au uitat destul de uşor cât le-a fost de greu şi lor să deprindă la vremea lor abilităţile scrisului şi cititului şi încearcă, prin toate mijloacele, să-şi trimită odrasla direct la Sorbona după primul an de şcoală. În acest sens îl „sufocă” pe proaspătul învăţăcel cu „tone” de foi scrise pe zi, din care mai bine de jumătate ajung la coşul de gunoi deoarece, încă se mai poartă prostul obicei de a rupe foile copilului din caiet, pe care trebuie să le scrie iar şi iar.. Când să-şi termine temele, micul şcolar se trezeşte că i se rupe pagina din caiet şi trebuie să o ia de la capăt. Unii părinţii îşi pierd răbdarea şi îl ceartă şi ţipă la el, gratificându-l cu tot felul de epitete neplăcute. Dezvoltarea motorie nu este desăvârşită la vârsta aceasta, atenţia copilului poate fi captată multă vreme, pauzele ar putea să-l ajute pe copil să-şi adune puterile. După calvarul temelor de acasă, urmează o nouă zi de şcoală unde doamna învăţătoare le umple elevilor caietele cu semne roşii, ţipă la ei, uneori îi mai şi articulează sau îi umileşte în fel şi chip, le dă din nou zeci de pagini care trebuie scrise până a doua zi şi tot aşa zile şi zile la rând. Astfel încât micuţii încep să se gândească tot mai cu jind la vacanţă, prima lor vacanţă, moment în care li se dă lista temelor suplimentare pentru vacanţă parcă pentru ca nu cumva să se joace sau relaxeze prea mult până la revenirea la un nou an de şcoală. Nu vreau să înţelegeţi că trebuie să-i lăsăm analfabeţi sau ignoranţi în raport cu activităţile şcolare, dar dezvoltarea neurologică şi psihică se desăvârşeşte la unii mai repede iar la alţii mai încet, fiecare copil are un anumit potenţial de care trebuie să ţineţi cont, trebuie urmărit principiul calitativ nu cantitativ. Atunci când rupeţi foaia din caietul copilului la care el a muncit o oră sau două, imaginaţi-vă că cineva vă scutură sacul de la aspirator prin toată casă după ce dvs. aţi terminat curăţenia şi veţi vedea ce simţiţi. Sunt convinsă că după acest exerciţiu mental nu veţi mai distruge munca micuţului cu uşurinţa cu care o făceaţi înainte. Dacă totuşi insistaţi să vă manifestaţi astfel autoritatea părintească, repetaţi de mai multe ori exerciţiul propus, până renunţaţi la idee.
Aş dori să atrag atenţia asupra unor semne şi simptome care ar trebui să vă pună în alertă dacă apar la şcolarul mic: pierderea poftei de mâncare, somnul agitat şi superficial, brăzdat de coşmaruri, cearcăne, astenie, lipsă de concentrare, greţuri sau vărsături matinale, care dispar ca prin farmec sâmbăta şi duminica, scăderea în greutate, în absenţa unei afecţiuni organice, irascibilitate şi în final, refuzul de a mai merge la şcoală. Toate aceste simptome se pot instala progresiv, pe măsură ce copilul este expus stresului cumulat şi este bine să apelaţi cu încredere la ajutorul unui psihiatru de copii, care să vă ajute să depăşiţi momentele dificile.
Un semn uşor de recunoscut de către oricine este apariţia urinatului noaptea în pat (enurezisul), după ce copilul căpătase controlul sfincterelor. De asemenea, pătarea chilotului cu materii fecale (encoprezisul), face parte din aceeaşi categorie de tulburări emoţionale. Enurezisul şi /sau encoprezisul sunt expresii ale tulburărilor emoţionale, nu trec fără tratament medicamentos şi uneori pot dura mai mulţi ani. Atitudinea de aşteptare, lăsând să treacă de la sine, nu este o bună opţiune deoarece acestea accentuează şi mai mult stresul copilului.
Unii părinţi, preocupaţi de performanţele şcolare ale micuţului, uită să-l mai şi laude pentru meritele sale, destul de greu dobândite şi mai degrabă îl asaltează cu observaţii şi critici. Întrebarea „ce-ai făcut azi la şcoală?” devine obsesivă în vocabularul familiei, astfel încât copiii mai mari o recepţionează ca pe o teroare. Ei spun că ar prefera să fie întrebaţi dacă sunt fericiţi, dacă au probleme personale la care ar avea nevoie de răspunsuri sau de sfaturi, dacă îi doare ceva sau au alte dorinţe în afara şcolii. O altă greşeală frecventă vine din comparaţia cu copii cunoscuţilor, care mereu sunt mai buni, mai conştiincioşi, scriu mai frumos, au rezultate mai bune etc.
Trebuie să ştiţi că aceste comparaţii, de multe ori subiective, „otrăvesc” sufletul copiilor. În plus, aceste atitudini conduc destul de rapid la sabotarea încrederii în sine a celor mici şi la o stimă de sine negativă care va putea fi greu gestionată ulterior. De aici până la depresie nu mai este decât un mic pas.
De reţinut!
• Încadrarea în şcoală este un moment important pentru viitorul oricărui copil, de ea depinzând dezvoltarea intelectuală, maturizarea afectivă şi desăvârşirea ca individ. Din acest motiv trebuie să-i daţi şi dvs. aceeaşi importanţă şi să fiţi pregătiţi să interveniţi pozitiv ori de câte ori este nevoie. Gestionaţi toate conflictele ine-vitabile cu calm şi răbdare şi nu uitaţi ce grea a fost şi pentru dvs. pornirea pe acest drum anevoios. Gândiţi-vă la ce nu vă plăcea să vă facă sau să vă spună părinţii când eraţi proaspăt învăţăcel şi evitaţi acele atitudini faţă de propriul copil. Sunt uimită de cât de repede uită adulţii greutăţile copilăriei şi cu câtă fidelitate repetă greşelile făcute de proprii părinţi, greşeli pe care odată au jurat să nu le facă la rândul lor.
• Nu încărcaţi programul copilului până la refuz, cu tot felul de meditaţii suplimentare şi programe extraşcolare; ţineţi cont de faptul că este totuşi un copil căruia îi stă mintea încă mai mult la joacă decât la teme. Alternaţi activităţile şcolare cu activităţi recreative şi chiar cu implicarea în mici activităţi domestice care, pe de o parte îl vor ajuta să devină independent şi totodată îl va apropia de dvs.
• Este falsă ideea că un copil cât timp este elev nu are decât grija învăţării şi atât. La fel de important este să ştie să-si îngrijească hainele, să-si pună singur să mănânce, să-şi spele vasele pe care le foloseşte, să ajute la treburile gospodăreşti, să socializeze, să se distreze, să facă sport, într-un cuvânt să se poată descurca singur în orice situaţie fără a fi „cocoloşit” şi nu trebuie învăţat ca altcineva să-i poarte de grijă până la maturitate. Aşa cum am mai spus anterior, deprinderile de la vârstă mică sunt mult mai eficiente şi mai stabile, de aceea se spune în popor „să nu înveţi ursul bătrân să joace”.
