Mult timp, oamenii de ştiinţă au considerat că, odată instalată maturitatea la vârsta adolescenţei, conexiunile de la nivelul encefalului rămân neschimbate pentru totdeauna. Această viziune de organizare şi funcţionare a encefalului este astăzi abandonată. Este unanim acceptat şi recunoscut adevărul că maturitatea reţelelor neuronale nu este finalizată după naştere, iar plasticitatea encefalului la individul uman este prezentă pe tot parcursul vieţii.
Encefalul evoluează în permanenţă, iar sub efectul experienţei şi al constrângerilor mediului, conexiunile stabilite se modifică şi se formează altele noi. Acest fenomen adaptativ se numeşte plasticitate cerebrală şi exprimă capacitatea encefalului de a se remodela şi de a modifica reţelele neuronale, în funcţie de experienţele trăite de fiecare individ . Plasticitatea cerebrală constă în formarea la nivelul encefalului de "drumuri privilegiate", pentru a permite transmiterea informaţiilor corecte, modificarea comportamentului senzorio-motor şi reorganizarea activităţii sistemului neuronal.
Imagistica funcţională şi în special IRM permit explorarea mecanismelor care sunt la baza proceselor adaptative. Fiinţa umană dezvoltă aceste procese de adaptare în funcţie de influenţa mediului înconjurător, fenomen care se prelungeşte pe tot parcursul vieţii. Chiar şi la persoanele vârstnice (cu condiţia să nu fie purtătoare ale unei boli nervoase degenerative), această aptitudine este conservată, iar la tineri este mai prezentă cu cât sistemul nervos este mai solicitat; poate exista însă şi o regresie la nivel cerebral, când encefalul este mai puţin solicitat sau foarte puţin antrenat.
Pentru refacerea unei leziuni de tip central, vor fi antrenate următoarele mecanisme:
- Refacerea anatomică a circuitelor nervoase (restructurare destul de limitată la om).
- Substituţia: constituie răspunsul adaptativ al sistemului nervos, prin lipsa de activitate a circuitelor afectate în regiunile cerebrale lezate; substituţia se manifestă prin activarea altor zone, care iniţial nu erau implicate în activităţile specifice zonei atinse. Acest mecanism implică noţiunea de sisteme redundante la nivel cerebral, adică prezenţa sistemelor complementare, probabil ierarhizate, neutilizate sau prea puţin utilizate în funcţionarea normală a encefalului. Astfel, s-a constatat, la anumiţi pacienţi cu leziuni unilaterale la nivelul capsulei interne, prezenţa unei hiperactivităţi reacţionale în emisfera cerebrală colaterală.
- Strategiile de compensare şi de adaptare permit (dacă leziunea este întinsă, sunt afectate zone importante ale encefalului) învăţarea unor activităţi ale vieţii cotidiene, în pofida dificultăţii de realizare a acestora. Rolul important revine kinetoterapiei, prin regăsirea căilor de învăţare, pentru recâştigarea controlului pierdut.
- Reeducarea şi învăţarea (dobândirea de deprinderi) au rol esenţial în stimularea mecanismelor plasticităţii cerebrale. Pentru a favoriza recuperarea persoanei cu leziuni cerebrale, este necesară solicitarea encefalului, prin utilizarea de exerciţii şi activităţi de stimulare senzorio-motorie cât mai diferite.
- Antrenamentul, repetiţia corectează dezorganizările postlezionale, prin aplicarea "Terapiei induse prin constrângere", ceea ce reprezintă imobilizarea membrului sănătos al pacientului hemiplegic şi obligativitatea desfăşurării activităţilor zilnice numai cu membrul superior afectat. Această abordare terapeutică este eficientă dacă membrul afectat este solicitat cel puţin 6 ore/zi. Supus unui astfel de antrenament, pacientul este obligat să repete gesturi şi să se adapteze la cerinţele mediului, reuşind astfel să transfere achiziţiile câştigate prin exerciţii, în activităţile cotidiene.
În urma exerciţiilor şi activităţilor utilizate, se vor produce modificări la nivel de organizare a sistemului nervos. Mersul are la bază principiul postulat conform căruia cea mai bună învăţare a unei sarcini motrice este realizarea repetată a acesteia. Reeducarea deschide concepte la fel de diferite, precum antrenamentul mental, abordarea cognitivă şi stimularea percepţiilor.
IRM cerebral a arătat că reeducarea are un rol deosebit în recuperarea funcţiei senzorio-motorii a pacienţilor cu leziuni cerebrale. Reeducarea poate modifica activităţile motrice involuntare patologice sau slabe, prin ameliorarea controlului voluntar. Rezultatele recuperării depind de severitatea, localizarea şi întinderea leziunii. Anumite arii ale encefalului, precum talamusul, capsula internă, au funcţie-cheie, iar lezarea lor nu permite decât puţină compensare, adaptare şi suplinire, limitând potenţialul recuperării.
