Conf. Univ. Dr. Paul J. Porr
Microbiota intestinală este constituită din totalitatea microorganismelor (bacterii, virusuri, protozoare ş.a.) din lumenul intestinal. Microbiomul include şi informaţia genetică a acestor microorganisme, cât şi totalitatea ecosistemelor microbiene. Cu toate că, a doua noţiune o include pe prima, ele se folosesc în mod curent, chiar şi de către gastroenterologi, ca sinonime. Cu această microbiotă noi trăim într-o simbioză perfectă, fără de care viaţa noastră nu ar fi posibilă.
Microbiota se formează din momentul naşterii, intestinul fetal fiind steril şi diferă deja în funcţie de tipul naşterii: la nou-născuţii prin naştere naturală primul contact va fi cu flora vaginală maternă, formându-se un anumit tip de microbiotă, iar la cei născuţi prin cezariană primul contact va fi cu flora maternă tegumentară, formându-se alt tip de microbiotă. Microflora se dezvoltă apoi mai ales sub influenţa hranei, un moment important fiind diversificarea acesteia la sugar şi sub influenţa altor factori de mediu. La adult microflora este aproape specifică pentru fiecare individ, fiind numită chiar „a doua amprentă”. Densitatea microbiotei creşte în intestinul gros, ajungând la aproximativ 5000 de specii, adică aproximativ 100 trilioane de celule, ceea ce înseamnă de 10 ori mai mult decât totalitatea celulelor proprii organismului uman. Informaţia genetică a microbiomului depăşeşte chiar de 100 de ori informaţia genomului uman!
Funcţiile microbiotei se pot grupa în funcţii metabolice, protectoare şi de structură. Funcţiile metabolice sunt multiple: formarea de energie din polizaharidele nedigerabile prin fermentare, sinteză de aminoacizi, de acizi graşi cu lanţ scurt (aceştia contribuie la protecţia peretelui intestinal, la lipogeneză şi sinteză de colesterol), de vitamine B, K, absorbţie de apă şi săruri, interacţiuni cu metabolismul acizilor biliari, influenţând astfel homeostazia glucozei şi a colesterolului ş.a. Funcţiile protectoare constau în prevenirea colonizării cu floră patologică prin sinteză de polipeptide antimicrobiene cât şi prin competiţie directă, în reglarea unor limfokine inflamatoare, în crearea şi dezvoltarea sistemului imun local. Funcţia structurală constă în modularea stratului de mucus care constituie bariera antiinflamatoare.
În mod normal microbiota este în stare de eubioză, adică într-o simbioză relativ stabilă, de echilibru cu organismul gazdă. Pot apărea însă stări de disbioză, când acest echilibru al florei microbiene este conturbat prin diferiţi factori: infecţii bacteriene, virale sau fungice, modificări bruşte de mediu sau dietetice, tratamente medicamentoase (mai ales antibiotice), stări de imunodeficienţă, alte afecţiuni.
Stările de disbioză au rol determinant în infecţii intestinale acute (enterocolite acute) şi cronice (boala Whipple, tuberculoza intestinală, sprue), în sindromul intestinului subţire contaminat, respectiv în sindromul intestinului scurt, dar şi în alte boli digestive şi extradigestive. O infecţie intestinală, a cărei incidenţă a crescut mult în ultimii ani în toată lumea, este infecţia cu Clostridium difficile (colita pseudomembranoasă) care a devenit chiar o problemă de sănătate publică. Doar într-un singur an în UE s-au cheltuit 3 miliarde de Euro pentru aceşti pacienţi.
În toate aceste cazuri este importantă restabilirea stării de eubioză. Aceasta se obţine prin administrare de probiotice, prebiotice, sinbiotice, simbiotice sau antibiotice.
Probioticele sunt bacterii de tipul Bifidobacterium, Lactobacillus, Lactococcus, Bacteroides, Enterococcus, Escherichia, Faecalibacterium, Propionibacterium, Saccharomyces ş.a. care au efect imunomodulator (inhibă factorii proinflamatori şi stimulează factorii antiinflamatori) şi structural, crescând bariera intestinală.
Prebioticele sunt glucide nondigerabile (inulină, lactuloză, fructo- şi oligozaharide) care, datorită rezistenţei lor la digestie, sunt fermentate de microbiotă, rezultând acizi graşi cu lanţ scurt, care prin scăderea pH crează un mediu ostil germenilor patogeni. De asemenea, reduc permeabilitatea şi inflamaţia intestinală. S-a descris şi o stimulare selectivă a creşterii Lactobacilii şi Bifidobacteria.
Sinbioticele sunt combinaţii între un pro- şi un prebiotic.
Simbioticele sunt combinaţii între două probiotice.
Antibioticele folosite sunt cele cu absorbţie foarte redusă (Rifaximina sau Neomicina).
Mai ales în infecţia cu Clostridium difficile se foloseşte cu succes din ce în ce mai frecvent transplantul de microbiotă fecală.
În afara infecţiilor intestinale, microbiota are implicaţii şi în alte afecţiuni digestive. În intestinul iritabil prin intermediul axei microbiotă-intestin-creier se produc interacţiuni complexe între microbiotă şi sistemul nervos central, sistemul neuro-endocrin, sistemul neuro-imun, sistemul nervos autonom şi sistemul nervos enteric. Astfel, microbiota intervine în răspunsul la stres (prin axul hipotalamo-hipofizar-adrenal), în anxietate, memorie, comportament, cât şi în funcţiile intestinale. Tocmai prin acest ax microbiota influenţează şi patogeneza intestinului iritabil, în care factorii psiho-sociali au importanţă deosebită. Studiile pe materii fecale au demonstrat o microbiotă diferită la cei cu intestin iritabil, faţă de cei normali. Modificările de Lactobacillus şi Veillonella se asociază cu o hiperproducţie de acizi graşi cu lanţ scurt care determină producerea de gaze care la rândul lor cauzează meteorism, durere, anxietate, emoţii negative şi scăderea calităţii vieţii. Există diferenţe de microbiotă şi în diferitele forme de intestin iritabil. Astfel în forma D (cu predominanţa diareei) sunt crescute Proteobacteria şi Firmicutes în dauna Actinobacteria şi Bacteroides. Studiile pe mucoasă arată că, biofilmul, pe care îl formează microbiota, este diferit la normali, la cei cu intestin iritabil şi la cei cu boli inflamatoare intestinale. În intestin iritabil sunt mai evidente Eubacterium rectale şi Clostridium coccidis.
În bolile inflamatoare intestinale disbioza se cartacterizează prin creşterea Enterobacteriacae şi scăderea Firmicutes, prin scăderea diversităţii şi stabilităţii microbiotei în general, prin alterarea compoziţiei ei, cu proprietăţi mai mult proinflamatoare decât imunoreglatoare. Sunt şi diferenţe între cele două forme de boli intestinale inflamatoare. În boala Crohn scade Faecalibacterium prausnitzi şi Bifidobacterium, corelate invers cu activitatea bolii, iar colita ulceroasă se caracterizează prin scăderea Clostridium coccoides şi Clostridium leptum.
Continuare în numărul viitor.
