Aparatele auditive retroauriculare sunt astăzi cele mai frecvent utilizate instrumente de către persoanele care au pierdere de auz.
Atât microfonul, difuzorul cât şi amplificatorul sunt asamblate şi aşezate într-o carcasă purtată în spatele pavilionului auricular, motiv pentru care mai sunt denumite şi aparate retropavilionare sau BTE de la anglo-saxonul acronim “Behind The Ear”. Sunetul amplificat de aparat este direcţionat către conductul auditiv extern şi spre membrana timpanică printr-un tub de plastic cu proprietăţi de bun conducător acustic.
De peste 30 de ani, diferite tipuri şi modele de astfel de aparate au fost concepute, construite şi dezvoltate. Încă de la primele generaţii s-a avut în vedere locul de aşezare a microfonului şi a difuzorului în carcasa aparatelor auditive, urmărindu-se ca acestea să fie la o distanţă cât mai mare între ele. Motivul era datorat riscului apariţiei feedback-ului mecanic, adică cel determinat de atingerea acestor două subansamble, dar si a feedback-ului acustic, determinat de reactanţa sau reflexia sunetului amplificat în conductul auditiv, fapt ce determină abandonarea drumului firesc al sunetului spre membrana timpanică şi captarea sa repetată de către microfon, rezultatul acustic fiind un sunet puternic tonal. Acest fenomen se produce şi la concertele de muzică în aer liber, atunci când interpretul se aşează cu microfonul în imediata vecinătate sau în faţa difuzoarelor.
Aparatele auditive retroauriculare au fost construite şi în varianta cu difuzorul situat în afara carcasei, tot din aceleaşi motive, iar uneori aceste difuzoare au fost montate în interiorul unor piese anatomice individuale (olive), pentru obţinerea unei transmisii acustice mai bune, dar conexiunea electrică dintre amplificator şi difuzor ridică alte probleme de rezistenţă mecanică şi ergonomizare. Totuşi, recent, s-a reuşit îmbunătăţirea acestei conexiuni şi s-a putut dezvolta o subgrupă de aparate auditive retroauriculare denumite în general RIC (Receiver In Canal = difuzor în conduct)
O secţiune în planul sagital a oricărui aparat auditiv ne arată componentele principale ale acestuia, respectiv microfonul (Microphone), amplificatorul (Amplifier) şi difuzorul (Receiver), la care se adăugă alte repere de control, cum ar fi potenţiometrul de volum, butonul de programe acustice şi funcţia oprit-pornit, suportul sau compartimentul bateriei, care de multe ori are şi funcţia de oprire şi pornire. Toate aceste dotări sau opţiuni intră în componenţa diverselor tipuri de aparate auditive şi au rolul de a ajuta utilizatorul să controleze instrumentul auditiv. Trebuie menţionat că, în decursul evoluţiei conceptuale şi constructive, au existat tendinţe de a fi excluse astfel de opţiuni, fie din raţiuni determinate de costuri mai scăzute de producţie, fie din raţiuni datorate strategiilor de adaptare şi ajustare audioprotetice. Mai bine spus, a tendinţelor de a susţine că aparatele auditive automatice 100%, fără niciun control din partea utilizatorului, conduc spre o acomodare rapidă faţă de amplificarea furnizată de aceste dispozitive, dar şi la o înlesnire a utilizării. Personal, consider că această strategie este complet eronată, din motive determinate de vitezele de reacţie ale aparatelor auditive, de considerente psihoacustice, psihice şi de implicaţiile cauzate de profilurile acustice specifice fiecărui utilizator şi variaţiile acestora la individul în cauză. În concluzie, recomandăm ca, mai ales în perioada de acomodare, pacientul să fie încurajat şi ajutat să utilizeze, mai ales la început, toate metodele de control şi ajustare accesibile lui.
Iată mai departe câteva avantaje ale acestor tipuri de aparate şi anume posibilitatea realizării unor adaptări acustice cu piese anatomice deschise (adaptare OPEN), care nu obturează conductul auditiv extern, şi al căror tub acustic de plastic este foarte subţire, astfel încât acesta este foarte puţin vizibil şi în consecinţă face ca aceste aparate auditive să devină foarte estetic.
Un alt avantaj este reprezentat de posibilitatea utilizării microfoanelor direcţionale, lucru care determină o adaptare a sensibilităţii şi direcţionalităţii acestora, ajutând astfel la localizarea surselor sonore de către aparatul auditiv şi de eliminare a ecoului în câmp liber.
Aparatul retroauricular reprezintă compromisul excelent dintre dimensiune şi puterea de amplificare. Carcasa acestor modele au dimensiuni ce permit o bună implementare a noilor tehnologii şi inovatiii. Şi, nu în ultimul rând, pot fi construite astfel încât să conţină traductori , cum sunt microfonul şi difuzorul, care permit caracteristici de răspuns în benzi largi, dar şi posibilitatea înglobării unei baterii de dimensiuni mai mari şi cu obţinerea unei autonomii energetice mai bună.
Dezavantajele aparatelor auditive sunt de ordin acustic şi anume că prezintă în curbele caracterisiticilor de frecvenţă rezonanţe datorate tubului acustic de plastic şi care afectează calitatea sonoră naturală. Un alt dezavantaj acustic este cel determinat de situarea microfonului în spatele pavilionului auricular, ceea ce implică o mai puţină naturaleţe a sunetului amplificat datorită absenţei fenomenului de convergenţă a undelor sonore către membrana timpanică. Evident că la acestea se pot adăuga şi aspectul estetic, mai ales la aparatele de mare putere şi de mari dimensiuni – Super Power sau High Power).
În încheiere, reamintesc că multe aspect referitoare laaceste modele de aparate auditive, le vom discuta în cadrul abordariiorientăriiaudioprotetice.
Ing. Audiolog Florin-Andrei Băileşteanu
0735 184 636
