Înaintarea în vârstă implică apariţia unor afecţiuni oculare, printre care şi glaucomul. Hipermetropia, dar mai ales antecedentele genetice, sporesc riscul apariţiei bolii.
Coexistenţa unor boli generale, precum ateroscleroza, diabetul, tulburările neurovegetative face ca glaucomul să evolueze mai rapid şi mai grav.
Simptomele bolii pot fi nespecifice, respectiv pacientul să nu-şi poată dea seama de boală. Pot apărea dureri de cap, schimbarea frecventă a ochelarilor, oboseala oculară.
Consultul oftalmologic poate constata prezenţa semnului cel mai cunoscut al glaucomului: creşterea tensiunii intraoculare.
Valorile normale la adult sunt de 16( + / - 2,5)mm. După vârsta de 40 ani, tendinţa tensiunii este de creştere cu 1 mm pe decada de vârstă.
Determinarea acesteia se face cu diferite tipuri de aparate, cel mai performant fiind tonometrul Goldmann.
Tensiunea intraoculară crescută presează pe nervul optic, fibrele acestuia fiind distruse ireversibil, cu consecinţa firească, orbirea. Bineînţeles, fenomenul se întâmplă în ani de zile, în funcţie de mărimea tensiunii intraoculare şi de rezistenţa nervului optic la traumatismul tensional.
Constatarea unei tensiuni oculare crescute impune anumite investigaţii care au drept scop:
• certificarea diagnosticului de glaucom
• stabilirea stadiului acestuia
Certificarea diagnosticului este necesară deoarece o tensiune oculară crescută nu semnifică obligatoriu boala, existând şi ceea ce se numeşte sindromul de hipertensiune intraoculară.
Sindromul constă în prezenţa unor valori tensionale crescute, dar fără afectarea ochiului. Diferenţierea este obligatorie pentru că în absenţa glaucomului nu se impune tratament.
Diagnosticul pozitiv al sindromului se face prin testele de glaucom care, bineînţeles, sunt negative.
Oricum, prezenţa unor valori tensionale crescute, fără alte semne de glaucom, implică controale periodice deoarece sindromul poate evolua spre glaucom.
Şi reversul este valabil: absenţa unei tensiuni oculare normale nu înseamnă că totul este în regulă. Există pacienţi cu astfel de situaţii, deloc plăcute, când tensiunea oculară este normală, dar cu semne grave de glaucom.
Certificarea diagnosticului de glaucom cu unghi deschis şi stabilirea stadiului afecţiunii se realizează printr-o serie de investigaţii.
Cele mai importante investigaţii sunt: determinarea câmpului vizual, tomografia nervului optic, HRT, OCT, măsurarea grosimii corneei, fotografierea papilei nervului optic.
Examenul câmpului vizual
Este o modalitate neinvazivă de evaluare a funcţiei nervului optic, în principal afectat de boală şi se face cu un aparat electronic standardizat. Pacientul este aşezat într-o încăpere în semiîntuneric, la un aparat ca o cupolă care proiectează diferite spoturi de lumină, din zone absolut întâmplătoare ale acesteia. Pacientul priveşte într-un punct fix, astfel încât punctele vizuale respective sunt fără a ne îndrepta privirea spre ele.
În glaucom, există o reducere a numărului de puncte văzute de pacient, fapt ce denotă afectarea nervului optic.
Tomografia nervului optic
(GDx) evaluează starea anatomică a nervului optic şi a retinei din jurul acesteia. Valori mai mari de 50 unităţi sunt considerate patologice. Din păcate, în România aparatul este disponibil în puţine locuri.
HRT şi OCT sunt alte investigaţii care evaluează nervul optic şi retina din jurul acestuia.
De subliniat că diagnosticul nu se bazează în totalitate pe examenele de mai sus, experienţa medicului fiind de neînlocuit. În acest context şi având în vedere costurile mari ale aparaturii menţionate, fiecare medic are experienţă cu unul sau mai multe echipamente.
Măsurarea grosimii corneei
Este utilă deoarece cu cât grosimea este mai mică, cu atat tratamentul trebuie să fie mai agresiv.
Fotografierea capului nervului optic demonstrează evoluţia situaţiei nervului optic.
Tratamentul glaucomului cu unghi deschis
Acesta este iniţial medicamentos, dar poate fi completat cu laser sau chirurgie, după cum evoluează boala.
Medicamentele actuale sunt foarte eficace, dar fiecare medic va încerca să evalueze răspunsul bolii la tratament. În România, există produse de cea mai bună calitate.
Niciodată nu ştim dinainte care va fi alegerea finală în privinţa medicaţiei, fiind necesară proba terapeutică.
Medicul are nevoie de timp pentru această evaluare şi de aceea, după diagnosticare până la stabilirea tratamentului, poate dura un timp, de obicei luni de zile, chiar un an.
Investigaţiile sunt obligatorii în stabilirea eficacităţii terapiei şi acestea trebuie repetate la 6-12 luni.
În situaţia ineficienţei tratamentului medicamentos, laserul este un adjuvant valabil.
Tratamentul chirurgical este indicat, de obicei, când tensiunea oculară sau boala sunt necontrolate prin mijloacele menţionate mai sus.
Conf.Dr. Mircea Filip, Medic Primar Oftalmolog
Doctor în ştiinţe medicale
www.amaoptimex.ro
