În familia lui Alin este bucurie mare de vreo câteva zile. Mămica lui i-a anunţat pe toţi că va mai avea un copil, peste câteva luni. Alin are şase ani, se pregăteşte ca din toamnă să meargă la şcoală şi este extrem de fericit că, în sfârşit, i s-a îndeplinit marea dorinţă de a avea un frăţior. Îşi doreşte, bineînţeles, să fie băiat să se poată juca împreună, cât e ziua de mare. Odată cu primul trimestru de sarcină au apărut şi primele probleme de sănătate ale mamei. Nimic grav, dar atmosfera din familie a început să se schimbe; primele îngrijorări au încolţit în sufletul lui Alin, în legătură cu posibilitatea ca mama să nu se mai întoarcă acasă. Toată lumea, preocupată de problemele cotidiene, a uitat să-i explice şi lui ce se întâmplă şi să-l asigure că totul se va sfârşi cu bine, în curând. Problemele cu sarcina s-au rezolvat, dar cu multe plecări ale mamei la spital unde rămânea de fiecare dată câteva zile. Vremea a trecut repede, sarcina se apropia de termen, aşteptarea părea să ia sfârşit în curând şi toată lumea era fericită.
Văzând că atmosfera a devenit mai relaxată, Alin a început şi el să se calmeze, să-şi învingă anxietăţile legate de posibila moarte a mamei. A sosit şi sorocul; agitaţie mare, toată familia dădea din colţ în colţ, încercând să fie cât mai utilă, mama se strâmba la fiecare contracţie, bunica nu mai contenea cu sfaturile şi cu ritualurile băbeşti de calmare a durerilor, tata transpira tot şi era foarte agitat şi nervos că Alin este tot „în picioarele lui” şi-i stă mereu în cale. Bineînţeles că băiatul nu înţelegea nimic din toată agitaţia şi după ce a fost certat de mai multe ori, de fiecare în parte, s-a retras spăşit sub masa din sufragerie şi a început să plângă in surdină, rugându-se ca nenorocirea ce va urma să nu o ucidă pe mama. Toată lumea din casă pleca spre spital, uitând de Alin care îşi tot repeta: „iar pleacă mama la doctor, sper să se întoarcă şi de data asta cu bine şi să se nască odată cel mic, să fie totul ca înainte”. Peste câteva ore se întoarce bunica şi îl găseşte adormit sub masă, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi. Îşi dă seama că au uitat cu toţii de bietul copil care, oricum „este destul de mare” să înţeleagă ce se întâmplă şi „trebuie să fie bărbat” şi să-şi ia în primire „rolul de frate mai mare”. Din acea noapte somnul copilului a devenit foarte agitat, brăzdat de numeroase coşmaruri care îl trezeau frecvent şi nici mama nu mai venea să-l protejeze. Deşi îl crescuse bunica, de când era mic, acum o dorea pe mama şi numai pe ea, „să se întoarcă odată acasă, cu sau fără cel mic, nu contează; numai să vină!”. În zadar încerca bunica să-l liniştească in fiecare seară, să-l ia cu ea în cameră, să-i cumpere tot felul de jucărioare, el o vroia doar pe mama. L-au dus la maternitate să o vadă atât pe ea cât şi pe cel mic, doar or reuşi să-l calmeze. A fost extrem de fericit, dar şi îngrijorat deoarece mămica era palidă şi încercănată şi parcă mai lipsită de vlagă decât înainte. Revenirea lui acasă a fost din nou tristă, dar ştia măcar că mama este bine. Cel mic nu îl impresionase deloc pozitiv; era „o jucărie mică şi gălăgioasă şi se strâmba mereu, părând că suge”.
A venit ziua mult aşteptată şi familia s-a reunit din nou acasă, cu noul ei membru gălăgios alături. Când credea că toate relele s-au sfârşit, şi-a dat seama că lucrurile stăteau mult mai rău decât se aşteptase. Veneau rudele şi prietenii de familie să-l vadă pe cel mic, toţi se minunau cât este de frumos, de cuminte, de reuşit, îi aduceau hăinuţe şi tot felul de jucărioare zgomotoase şi nimeni nu-l mai alinta pe el. În plus, atunci când plângea, toţi se agitau în jurul lui. Era mereu trimis să vadă ce face „copilul” dacă doarme „copilul” dacă este învelit „copilul” etc. „Copilul” era de acum „centrul Universului” tuturor, el îşi pierduse poziţia de „prinţ” în familie, pe motiv că este „mare” de acum şi trebuie să înţeleagă că cel mic trebuie ajutat să crească. Timpul trecea, Alin începuse să devină din ce în ce mai irascibil, nopţile lui erau din nou presărate de coşmaruri, visa frecvent că a fost uitat de mama pe stradă, țipa în somn de multe ori, mai ales văzând că „copilul” era luat să doarmă în cameră cu părinţii, iar el trebuia să doarmă în camera lui. Cel mic trebuia alăptat şi stătea permanent în braţele mamei, începuse să gângurească, motiv de încântare pentru toţi care nu mai conteneau cu laudele. Andrei („copilul”)împlinise patru luni când, de câteva nopţi, Alin a început să facă pipi în pat în fiecare noapte, slăbise vreo patru kilograme, nu mai crescuse în înălţime, scuipa tot timpul simţind că are ceva pe limbă, îi curgeau balele; începuse şcoala dar nu-i stătea mintea la carte, era trist şi plângea fără motiv, stătea la ore „ca pe ghimpi” aşteptând să vină cineva să-l ia acasă, iar performanţele la scoală lăsau de dorit. Când cel mic a primit lapte din biberon a dorit şi el să aibă unul la fel, altminteri nu va mai bea lapte niciodată. A fost dus la medicul pediatru să vadă de ce face pipi pe el, crezând că „a răcit la rinichi”. Mare le-a fost surpriza tuturor când au fost trimişi la psihiatru. După amânări şi proteste, mama l-a convins şi pe tată că ar fi necesar să-mi facă o vizită şi aşa l-am cunoscut pe Alin după încă o lună de suferinţă. „Sigur nu mă mai iubesc de când s-a născut „copilul”. „Aproape au uitat că exist, vreau să fiu şi eu mic din nou să fie totul ca înainte.” „Îl iubesc toţi numai pe el deoarece doarme cu ei şi îl ţin tot timpul în braţe. Nici vorbă să ne putem juca pentru că nici nu se ţine singur pe picioare”. „Cum să nu-l iubesc ?” se disculpă mama surprinsă de conversaţie. „Nu am făcut niciodată diferenţe între ei, îi iubesc la fel pe amândoi!”.
„Cum v-aţi simţi dvs. dacă soţul ar veni acasă cu amantă, justificând că a adus-o să vă ajute la treburile gospodăresti?”, întreb eu lăsând-o pe mamă cu gura căscată, fără replică, uitându-se la mine speriată. După câteva secunde înţelege substratul întrebării şi îi dau lacrimile. „Nu m-am gândit că poate suferi chiar atât din cauza asta, credeam că este destul de mare să înţeleagă cum stau lucrurile”.
Ce trebuie să reţinem:
Nu suntem niciodată „destul de mari” pentru a înţelege de ce trebuie ca altcineva să ne ia locul, să devenim din „prinţi”, „cerşetori”, din şefi, subalterni etc.
Când se naşte un frăţior, copilul mai mare trebuie „pregătit sufleteşte” cu mult timp înainte, iar afecţiunea trebuie împărtăşită explicit, în mod egal; nu trebuie să credem că cel mare va înţelege mesajele noastre de iubire, nonverbale. Trebuie permanent să-l asigurăm că îl iubim la fel ca înainte, că nimic nu s-a schimbat în acest sens.
Alin a dezvoltat iniţial o Anxietate de separare, apoi Tulburare de rivalitate în fratrie, care au necesitat şase luni de tratament medicamentos şi consiliere psihiatrică susţinută.
În astfel de situaţii, au fost citate in literatura de specialitate cazuri în care „copilul” a fost ucis de către fratele cel mare! Cu cât copilul cel mare este mai mare, cu atât are mai mult de pierdut şi este mai afectat. Anii în care a fost „centrul universului familiei sale” i-au confirmat că el este „prinţul” şi în mintea lui, nimeni nu are voie să-i submineze această poziţie.
