(r) Prof. dr. Dan Mischianu General
Care sunt principalele tendinţe/noutăţi din domeniul urologiei la nivel mondial?
Tendinţa la nivel mondial observată atât în cazul urologiei, cât şi în cazul celorlalte specialităţi chirurgicale este spre reducerea invazivităţii metodelor terapeutice. Aproape nimeni nu mai doreşte să fie operat prin incizii mari, care lasă cicatrici inestetice. Chirurgia laparoscopică şi cea robotică au devenit standard în ţările dezvoltate şi cu potenţial financiar adecvat. În ultima perioadă, s-a observat dezvoltarea acestor tehnici, cu tendinţă la reducerea şi mai accentuată a invazivităţii.
Merită să amintim de laparoscopia single port, de laparoscopia 3D, precum şi de microlaparoscopie. De asemenea, chirurgia robotică câştigă din ce în ce mai mult teren. S-au dezvoltat metode noi de tratament, precum embolizările, radioablaţia, crioterapia, tratamentul cu ultrasunete (HIFU).
Nu trebuie să uităm că urologia, deşi specialitate chirurgicală, are în sfera sa de activitate şi o serie de patologii care nu necesită tratament chirurgical. Observăm o dezvoltare accelerată a unor noi molecule, bineînţeles din partea companiilor farmaceutice, pentru tratamentul diferitelor afecţiuni urologice a căror rezolvare era în urmă cu 25-30 de ani strict chirurgicală – simptomatologia de tract urinar inferior este poate cel mai elocvent exemplu.
Demnă de menţionat consider evoluţia spectaculoasă a metodelor de tratament a afecţiunilor urooncologice. Tendinţa este spre dezvoltarea de terapii moleculare, terapii imunologice de autovaccinuri, de teste genetice pentru evaluarea prognosticului afecţiunii.
Tot mai multe cadre medicale pleacă din ţară. Care este situaţia din punctul de vedere al medicilor urologi?
Nu cred, cum fatidic este inscripţionat adesea pe „burtierele“ televiziunilor de ştiri, că din România pleacă mii de specialişti în medicină. Versus migrarea medicilor urologi, îmi pare că nu avem o situaţie îngrijorătoare. Migraţia tinerilor urologi români consider că nu reprezintă un fenomen de masă. Cei care consimt să o facă, o fac cu siguranţă datorită fie unei neîmpliniri profesionale şi/sau sociale, fie având un spirit mai aventurier sau datorită firii oricărui om – aceea de a căuta, cu speranţa de a găsi, ce este mai bun pentru sine şi ai lui.
Cum altfel s-ar explica marile migraţii – începând cu primul om – pare-se plecat din Africa şi ajuns în America de Sud via Alaska şi continuând cu migraţiile popoarelor asiatice? Credeţi că toţi aceşti indivizi au reuşit tot ceea ce şi-au propus? Probabil că unii da, cu siguranţă că cei mai mulţi nu!
Sunteţi şeful Clinicii de Urologie a Spitalului Militar Central. V-aţi confruntat cu astfel de situaţii de migrare de personal din secţia pe care o conduceţi de-a lungul anilor? Cum aţi rezolvat aceste situaţii şi cum reuşiţi să păstraţi un personal înalt calificat?
Sunt onorat şi de această întrebare şi totodată trist, deosebit de trist, fiindcă trebuie să recunosc lipsa mea, nereuşita, uneori, în astfel de situaţii. Sunt onorat, fiindcă sunteţi prima persoană ce îmi puneţi această întrebare.
Din păcate, vremurile sunt cum sunt „şi bietul om sub vremuri!“, vorba cronicarului.
De când răspund, în primul rând în faţa propriei mele conştiinţe, de evoluţia profesională a tinerilor urologi care au avut şansa/neşansa să îmi fie aproape, am încercat şi chiar am reuşit să le netezesc „destinul profesional“. Cum? În cel mai bun stil românesc: apelând la diriguitorii sistemelor – rectori de Universităţi de Medicină, preşedinţi de Consilii Judeţene, manageri de spitale. Toţi aceşti oameni au răspuns pozitiv solicitărilor mele şi sunt convins că speranţa nu le-a fost înşelată de profesioniştii propuşi de mine, oameni solid pregătiţi în domeniu, care acum acordă asistenţă sanitară de bună calitate în acele posturi.
Am totuşi o nemulţumire profundă: anul acesta a plecat în Marea Britanie unul dintre colaboratorii mei, Asistent universitar dr. Cristian Ilie, chirurg urolog laparoscopist de mare perspectivă. Deşi cadru didactic deosebit de dotat şi devotat acestei profesii al celei mai mari şi cunoscute Universităţi de Medicină din România, nu am reuşit în niciun chip să îi asigur un post de chirurg urolog organic la un spital de stat. Cândva, probabil, „sistemul“ va regreta lipsa acestui om!...
Care sunt principalele dificultăţi cu care se confruntă în România un medic urolog?
Principalele dificultăţi sunt ale „sistemului“. Urologia, cu cele 13 subspecialităţi ale sale, este o specialitate supratehnologizată. În consecinţă, atunci când nu funcţionează un aparat de litotriţie extracorporeală (ESWL) sau o instalaţie laser de litotriţie a calculilor ureterali, tu, ca simpu specialist, nu poţi sta să te întrebi: de ce nu există „mentenanţă“? De ce „sistemul de achiziţii“ ale unor noi componente funcţionează aşa greoi? De ce „componentele“ respectivelor aparate pot fi înlocuite atât de greu şi cu atât de multe rugăminţi la forurile în drept, după ce viaţa lor biologic-tehnică este de mult epuizată? Sunt aproape convins că la aceste întrebări nu voi afla răspuns nici când nu voi mai fi prezent „în sistem“…
Cred, de asemenea, că o altă dificultate aparent minoră, dar cu rezultante majore este lipsa de educaţie medicală a pacientului nostru. Pacientul român este un aparent pudic, un neglijent absolut cu sine însuşi şi cu cei din jur şi atunci nu merită să ne mirăm de ce se prezintă când „îi ajunge cuţitul la os“, adică în faza terminală a unor boli comsumptive.
Colaborarea cu medicii de familie, cărora nimeni nu le neagă profesionalismul este de asemenea deficitară. La fel, colaborarea cu specialiştii de medicină de urgenţă.
Asistenţa medicală prespitalicească, aşa cum este gândită acum, cu UPU-uri, SMURD-uri şi alte chestiuni de acest fel, nu colaborează, nu ajută şi nu interacţionează unitar, corect şi la obiect cu colegii urologi şi de alte specialităţi din spitale. Am sentimentul existenţei unei fracturi între cele două sisteme.
Cum aţi caracteriza calitatea/nivelul de profesionalism al cadrului medical specializat pe urologie din România?
Urologii români, o spun cu convingere, sunt nişte profesionişti desăvârşiţi. Urologii tineri sunt conectaţi permanent la noutăţile din domeniu şi doresc să le aplice şi în ţara noastră. Urologii maturi se bazează pe o lungă experienţă în domeniu şi pe mulţi pacienţi vindecaţi în condiţii şi cu mijloace paupere. Dorinţa noastră, a tuturor celor care contribuim la formarea urologilor de mâine este să o facem unitar şi performant.
Per ansamblu, cred cu sinceritate că urologia românească este o specialitate medicală competitivă şi cu unul din cele mai ridicate nivele profesionale din arealul de la noi.
Conform studiilor, cel mai frecvent cancer din patologia umană este cancerul de prostată. Care este situaţia din acest punct de vedere în România?
Este cunoscut faptul că maladia canceroasă prostatică reprezintă cea mai frecventă tumoare malignă a bărbatului trecut de 65 de ani. Se şi spune că în decada a noua a vieţii incidenţa lui depăşeşte 80%, iar dacă ar trăi 120 de ani, toţi bărbaţii ar avea cancer prostatic!
În privinţa cancerului de prostată, România nu face excepţie. Probabil că dacă acum 25-30 de ani cifrele arătau o incidenţă mai scăzută a afecţiunii, acest lucru se datora lipsei metodelor de diagnostic precoce, a lipsei de informaţii atât a pacientului, cât şi a urologului.
Se pare că, în anul 2004, incidenţa cancerului prostatic era de 21%, pentru ca în 2006 să urce la aproximativ 22,82%.
În prezent, prin dozarea PSA-ului, prin controalele urologice periodice, datorită ecografiei transrectale, numărul de pacienţi diagnosticaţi a crescut semnificativ.
Şi arsenalul terapeutic al pacientului cu această maladie se aliniază la standardele mondiale existente: prostatectomie radicală clasică sau laparoscopică sau robotică, crioterapie, brahiterapie, radioterapie externă conformaţională etc. Tendinţa este ca şi în România lucrurile să intre pe făgaşul normal.
Aţi remarcat o creştere a numărului de cazuri la un diagnostic anume în ultimii ani în domeniul urologiei? Daca da, care credeţi că ar fi cauza?
Nu pot spune că aş fi remarcat o creştere explozivă a numărului de cazuri proprii patologiei urologice. Cred însă şi observ faptul că accesul mai facil la metode avansate de diagnostic precoce a făcut ca numărul de pacienţi diagnosticaţi cu afecţiuni maligne ala aparatului urogenital să crească. Noi le spunem „descoperiri incidentale” sau „incidentaloame”!
Care sunt proiectele în care sunteţi implicat în prezent? Ce alte proiecte intenţionaţi să demaraţi în viitor în domeniul în care activaţi?
Principalul proiect în care sunt implicat este acela în care mă aflu de peste 30 de ani – anume să-mi fac meseria decent şi profesionist, adică să diagnostichez bine suferinţa celor ce mi se încredinţează şi să-i tratez bine!“.
teodor-jan fotache
Sunt un vechi pacient al acestui spital - din ianuarie 1964 - cind la sectia urologie era sef col.dr. Augustin, viitor general, sef al Directiei Medicale din M Ap N. Am fost internat de multe ori pentru calculi renali. \r\nAm un deosebit respect pentru cadrele medicale ale acestei prestigioase institutii.\r\nUltima data, in anul 2008, am facut aici o scintigrafie osoasa cu un diagnostic bun dar cu indicatia de a reveni dupa un an. Anii au trecut si am crezut ca nu-i nevoie. Acum, dupa o brahiterapie efectuata in anul 2008 la Spitalul Fundeni, mi se solicita o noua scintigrama si un RMN pentru o reevaluare a situatiei.\r\nIntreb pe primitorul acestui mesaj cum pot ajunge sa efectuez aceste analize. Specific faptul ca sunt ofiter superior in retragere, pensionat la limita de virsta.\r\nVa multumesc anticipat pentru intelegere si un raspuns, la telefon sau pe mail.
Nov. 5, 2014, 11:35 a.m.